Cu totii vom intalni ingrijiri medicale la un moment dat in viata noastra. Ne dorim ca cei care au grija de noi sa ne poata ajuta — sa asculte, sa diagnosticheze, sa faca recomandari si sa ne sprijine in vindecarea noastra. Ne asteptam sa fie in varful jocului lor.
Cu toate acestea, medicii sunt oameni si sunt supusi aceleiasi miriade de emotii pe care le simtim cu totii. Stresul, mania, depresia, lipsa de speranta, dezgustul, oboseala — toate acestea le pot afecta capacitatea de a avea grija de pacientii lor si de a le pese de pacientii lor.
Intr-o noua carte, What Doctors Feel: How Emotions Affect the Practice of Medicine, medicul Danielle Ofri explica rolul emotiilor in ingrijirea medicala. De la stagiarul care intra in panica la gandul ca-si va vedea primul pacient, pana la oncologul care se confrunta cu durere atunci cand o pacienta in grija ei moare, Ofri foloseste exemple din viata reala – inclusiv propriile experiente de practica la un spital public mare din New York – pentru a ilustreaza provocarile cu care se confrunta medicii in gestionarea emotiilor in circumstante de viata si de moarte.
Reclama
X
Incepand cu al treilea an de facultate de medicina, empatia medicului fata de pacienti scade constant in timp. Exista multe motive posibile pentru aceasta, inclusiv stresul cauzat de orele lungi de munca si lipsa somnului, deziluzia fata de practicarea medicinei si sentimentele de inadecvare, de exemplu. Dar oricare ar fi cauza, sustine Ofri, medicii care dezvolta o atitudine cavaler si nepasator fata de pacienti vor avea mai multe probleme in diagnosticarea si tratarea acestora. Si, studiile arata, probabil ca acestia se vor confrunta cu mai multa rezistenta din partea pacientilor in jurul protocoalelor de tratament, precum si cu o incidenta mai mare a proceselor de malpraxis.
Starea emotionala a unui medic ii poate afecta capacitatea de a gandi la locul de munca, scrie Ofri, mai ales in acele cazuri care sunt derutante sau dificile. Deoarece emotiile pozitive conduc la o „viziune mai globala a unei situatii” si la „rezolvarea mai flexibila a problemelor”, in timp ce emotiile negative „tind sa diminueze importanta imaginii de ansamblu in favoarea detaliilor mai mici”, este important ca medicii sa monitorizeze propriile emotii si sa recunoasca impactul pe care emotiile negative il pot avea asupra capacitatii lor de a-si diagnostica si trata pacientii.
Aceste emotii pot include furie, frustrare, tristete, durere si chiar rusine. Majoritatea medicilor vor face o eroare medicala la un moment dat in viata lor. Cu toate acestea, sentimentele de rusine – pe langa amenintarea cu procese – ii impiedica sa admita acele erori si sa-si ceara scuze pacientilor, ca sa nu mai vorbim de admiterea lor in fata colegilor care ar putea beneficia de aceste informatii.
In plus, medicii care lucreaza in anumite domenii ale medicinei – cum ar fi oncologia sau munca la camera de urgenta – sunt obligati sa-si piarda pacientii pe care i-au tratat, facand pierderea si durerea o parte din experienta lor de munca de zi cu zi. De asemenea, medicii se pot enerva foarte mult pe pacientii lor, in special pe cei ale caror probleme medicul le considera „auto-provocate” – cum ar fi obezitatea sau abuzul de droguri – sau cei care nu vor urma sfaturile. Emotiile dificile ca acestea pot fi distrugerea unui medic competent, sustine ea, si ar trebui sa fie in centrul atentiei si ingrijirii, ori de cate ori este posibil.
„Cel mai indepartat si indepartat doctor este supus aceluiasi potop de emotii ca si cel mai sensibil,” scrie Ofri. „Dar modul in care noi, medicii alegem – sau alegem sa nu – sa observam si sa procesam aceste emotii variaza foarte mult. Si pacientul de la celalalt capat al relatiei este cel mai afectat de aceasta variabilitate.”
Poate ca ceea ce este cel mai revigorant la cartea lui Ofri este ca ea nu sta pe margine si nu arata cu degetul. Ea recunoaste ca are lacune de empatie in propria practica, cum ar fi atunci cand pacientii o trateaza cu dispret sau cand isi exagereaza simptomele. Ea a ras de umorul de spanzuratoare si s-a trezit ca lipseste indicii importante despre riscurile pentru sanatatea unui pacient din cauza prejudecatilor fata de anumite tipuri de pacienti sau din cauza propriei supraincarcari emotionale. Aceste admiteri ne ajuta sa vedem umanitatea din ea si sa empatizam cu alti medici care se lupta sa isi echilibreze nevoile emotionale cu cele ale pacientilor lor.
Desi Ofri este un cronicar amanuntit si plin de compasiune – iar cartea ei o lectura fabuloasa – ea nu ofera prea multe in ceea ce priveste prescriptia. Ea noteaza, totusi, ca medicii pot reduce stresul prin practici de mindfulness si pot fi modele de ingrijire empatica si ingrijorare pentru medicii mai tineri care urca in randuri.
Ea scrie, de asemenea, despre schimbarile care au loc la unele spitale si scoli de medicina care reflecta preocuparile pentru viata emotionala a unui medic. De exemplu, un program la un spital din Florida a alocat resurse considerabile pentru a oferi consiliere privata si activitati de grup care ii ajuta pe medici sa faca fata factorilor de stres emotional si sa ridice moralul personalului. Desi nu este un panaceu, un astfel de program trimite un mesaj medicilor ca a se ocupa de bunastarea lor emotionala este la fel de mult o parte din munca lor ca si a-si perfectiona abilitatile medicale. Si asta se traduce printr-o ingrijire mai buna.
„Acordarea atentiei emotiilor in cadrul interactiunii medic-pacient nu garanteaza vindecarea, fara indoiala”, scrie Ofri. „Dar ignorarea lor face cu siguranta mai putin probabil.”