Malusi Mpumlwana a fost un tanar activist entuziast antiapartheid si un apropiat al lui Steve Biko in miscarea cruciala a Africii de Sud pentru Constiinta Neagra de la sfarsitul anilor 1970 si inceputul anilor 1980. A fost implicat in proiecte vitale de dezvoltare comunitara si de sanatate cu comunitati rurale sarace si adesea demoralizate. Drept urmare, el si sotia sa au fost sub supraveghere stricta, hartuiti in mod constant de politia de securitate omniprezenta. Acestia au fost adesea tinuti in detentie fara proces.
Imi amintesc bine o zi cand Malusi a dat politia de securitate si a venit la biroul meu din Johannesburg, unde eram secretar general al Consiliului Bisericilor din Africa de Sud. Mi-a spus ca, in timpul perioadelor sale frecvente in detentie, cand politia de securitate il tortura in mod obisnuit, obisnuia sa se gandeasca: „Acestia sunt copiii lui Dumnezeu si totusi se comporta ca niste animale. Au nevoie de noi sa-i ajutam sa recupereze umanitatea pe care au pierdut-o.” Pentru ca lupta noastra impotriva apartheidului sa aiba succes, a fost nevoie de tineri remarcabili precum Malusi.
Toti sud-africanii erau mai putin intregi din cauza apartheidului. Negrii au suferit ani de cruzime si opresiune, in timp ce multi albi privilegiati au devenit mai nepasatori, mai putin compasivi, mai putin umani si, prin urmare, mai putin oameni. Totusi, in acesti ani de suferinta si inegalitate, umanitatea fiecarei Africii de Sud a fost inca legata de cea a tuturor celorlalti, albi sau negri, prieten sau inamic. Pentru ca propria noastra demnitate poate fi masurata doar in modul in care ii tratam pe ceilalti. Aceasta a fost perceptia extraordinara a lui Malusi.
Reclama
X
Am vazut puterea acestei idei cand eram presedinte al Comisiei pentru Adevar si Reconciliere din Africa de Sud. Aceasta a fost comisia pe care guvernul post-apartheid, condus de presedintele nostru, Nelson Mandela, o instituise pentru a ne duce dincolo de ciclurile de razbunare si violenta care au afectat atatea alte tari in timpul tranzitiei lor de la opresiune la democratie. Comisia le-a oferit faptuitorilor de crime politice posibilitatea de a face apel la amnistia, oferind o relatare completa si veridica a actiunilor lor si, daca au ales acest lucru, o oportunitate de a cere iertare – oportunitati pe care unii le-au profitat, iar altii nu. Comisia a oferit, de asemenea, victimelor crimelor politice sansa de a-si spune povestile, de a auzi marturisiri si, astfel, de a se elibera de durerea si suferinta pe care le-au experimentat.
Pentru ca natiunea noastra sa se vindece si sa devina un loc mai uman, a trebuit sa ne imbratisam atat pe dusmanii, cat si pe prietenii nostri. Acelasi lucru este adevarat in intreaga lume. Adevarata pace durabila – intre tari, in interiorul unei tari, in cadrul unei comunitati, in cadrul unei familii – necesita o reconciliere reala intre fostii dusmani si chiar intre cei dragi care s-au luptat unul cu altul.
Cum ar putea cineva sa creada cu adevarat ca adevarata reconciliere ar putea evita o confruntare adecvata
Dupa ce un sot si o sotie sau doi prieteni s-au certat, daca doar cauta sa treaca peste diferentele dintre ele sau sa puna metaforic peste crapaturi, nu trebuie sa fie surprinsi cand vor ajunge curand la din nou, poate mai violent decat inainte, pentru ca au incercat sa-si vindece usor boala.
Adevarata impacare se bazeaza pe iertare, iar iertarea se bazeaza pe marturisirea adevarata, iar marturisirea se bazeaza pe pocainta, pe contristare, pe intristarea pentru ceea ce ai facut. Stim ca atunci cand un sot si o sotie s-au certat, unul dintre ei trebuie sa fie gata sa rosteasca cele mai dificile cuvinte in orice limba, „imi pare rau”, iar celalalt trebuie sa fie gata sa ierte pentru ca va exista un viitor pentru ei. relatie. Acest lucru este valabil intre parinti si copii, intre frati, intre vecini si intre prieteni. In mod egal, marturisirea, iertarea si reconcilierea in viata natiunilor nu sunt doar lucruri religioase si spirituale, nebuloase si nerealiste. Ele sunt chestiile politicii practice.
Cei care uita trecutul, asa cum au subliniat multi, sunt sortiti sa-l repete. Doar in ceea ce priveste psihologia umana, noi, in Africa de Sud, stiam ca amnistia generala in care nu se face nicio dezvaluire nu ar avea de-a face cu trecutul nostru. Nu inseamna sa ai de-a face cu trecutul sa spui cu usurinta: „Sa fie trecute,” pentru ca atunci nu vor fi niciodata apuse. Cum poti ierta daca nu stii ce sau pe cine sa ierti
In audierile noastre comisiei, am cerut dezvaluirea completa pentru ca noi sa acordam amnistia. Doar atunci, ne-am gandit, procesul de a cere si de a primi iertare va fi vindecator si transformator pentru toti cei implicati. Dosarul comisiei arata ca standardele sale de dezvaluire si amnistia au fost intr-adevar inalte: din cele peste 7.000 de cereri depuse Comisiei pentru Adevar si Reconciliere, a acordat amnistia doar pentru 849 dintre ele.
Dezgroparea adevarului a fost necesara nu numai pentru ca victimele sa se vindece, ci si pentru faptuitori. Vinovatia, chiar si vinovatia nerecunoscuta, are un efect negativ asupra celor vinovati. Intr-o zi va iesi sub o forma sau alta. Trebuie sa fim radicali. Trebuie sa mergem la radacina, sa indepartam ceea ce este purulent, sa curatam si sa cauterizam si atunci este posibil un nou inceput.
Iertarea ne ofera capacitatea de a incepe un nou inceput. Aceasta este puterea, ratiunea, a marturisirii si a iertarii. Inseamna sa spun: „Am cazut, dar nu voi ramane acolo. Te rog sa ma ierti.” Iar iertarea este harul prin care ii permiteti celuilalt sa se ridice si sa se ridice cu demnitate, sa inceapa din nou. A nu ierta duce la amaraciune si ura, care, la fel ca ura de sine si dispretul de sine, roade elementele vitale ale fiintei. Indiferent daca ura este proiectata in afara sau inauntru, ea este intotdeauna coroziva pentru spiritul uman.
Cu totii am experimentat cat de bine ne simtim dupa ce scuzele sunt facute si acceptate, dar chiar si totusi ne este atat de greu sa spunem ca ne pare rau. De multe ori imi este greu sa ii spun sotiei mele aceste cuvinte in intimitatea si dragostea dormitorului nostru. Cu cat este mai dificil sa spunem aceste cuvinte prietenilor, vecinilor si colegilor nostri. A cere iertare presupune sa ne asumam responsabilitatea pentru rolul nostru in ruptura care a avut loc in relatie. Putem oricand sa ne scuzam si sa gasim justificari pentru actiunile noastre, oricat de contorsionate, dar stim ca acestea ne tin inchisi in inchisoarea vinei si a rusinii.
In povestea lui Adam si a Evei, Biblia ne reaminteste cat de usor este sa dai vina pe altii. Cand Dumnezeu l-a confruntat pe Adam despre mancarea fructului interzis din Arborele Cunoasterii binelui si a raului, Adam nu a acceptat responsabilitatea. In schimb, el a transferat vina asupra Evei, iar cand Dumnezeu s-a intors catre Eva, si ea a incercat sa-i dea sarpele. (Bietul sarpe nu mai avea pe nimeni de invinuit.) Asa ca nu ar trebui sa fim surprinsi de cat de reticenti sunt cei mai multi oameni in a-si recunoaste responsabilitatea si a spune ca le pare rau. Ne comportam fidel stramosilor nostri atunci cand dam vina pe toti si pe toate, in afara de noi insine. Este actul eroic de zi cu zi care spune: „Este vina mea. Imi pare rau.” Dar fara aceste cuvinte simple, iertarea este mult mai dificila.
A ierta si a fi impacat cu dusmanii nostri sau cu cei dragi nu inseamna a pretinde ca lucrurile sunt altfel decat sunt. Nu este vorba despre a te baga unul pe altul pe spate si a inchide ochii la gresit. Adevarata reconciliere dezvaluie grozaviile, abuzul, durerea, ranirea, adevarul. Uneori chiar ar putea inrautati lucrurile. Este o intreprindere riscanta, dar pana la urma merita, pentru ca pana la urma doar o confruntare sincera cu realitatea poate aduce o adevarata vindecare. Reconcilierea superficiala poate aduce numai vindecare superficiala.
Daca raufacatorul a ajuns pana la punctul de a-si da seama de greseala sa, atunci cineva spera ca va exista resentiment, sau macar o oarecare remuscare sau intristare. Acest lucru ar trebui sa-l determine sa marturiseasca greseala pe care a facut-o si sa ceara iertare. Evident, necesita o masura justa de umilinta. Dar ce se intampla atunci cand o astfel de contrista sau marturisire lipseste
. Trebuie ca victima sa fie dependenta de acestea inainte de a putea ierta
Nu exista nicio indoiala ca o astfel de marturisire este de foarte mare ajutor celui care vrea sa ierte, dar nu este absolut indispensabila. Daca victima ar putea ierta doar atunci cand vinovatul a marturisit, atunci victima ar fi blocata in capriciul vinovatului, blocata in victimizare, indiferent de atitudinea sau intentia ei. Ar fi palpabil nedrept.
In actul de iertare, ne declaram credinta in viitorul unei relatii si in capacitatea celui care a gresit de a se schimba. Asteptam sansa de a face un nou inceput. Pentru ca nu suntem infailibili, pentru ca ii vom rani mai ales pe cei pe care ii iubim cu ceva rau, vom avea intotdeauna nevoie de un proces de iertare si reconciliere pentru a face fata acelor nefericite incalcari, dar prea umane, in relatii. Ele sunt o caracteristica inevitabila a conditiei umane.
Am avut o jurisprudenta, o penologie in Africa care nu a fost retributiva, ci restaurativa. In mod traditional, atunci cand oamenii se certau, intentia principala nu era de a pedepsi pe raufacator, ci de a restabili relatiile bune. Acesta a fost principiul animator al Comisiei noastre pentru Adevar si Reconciliere. Caci Africa este preocupata, sau a fost preocupata in mod traditional, de integralitatea relatiilor. Este ceva de care avem nevoie in aceasta lume – o lume care este polarizata, o lume care este fragmentata, o lume care distruge oamenii. Este, de asemenea, ceva de care avem nevoie in familiile si prieteniile noastre. Caci pedeapsa ne raneste si ne desparte unii de altii. Numai restaurarea ne poate vindeca si ne poate face intregi. Si numai iertarea ne permite sa restabilim increderea si compasiunea relatiilor noastre. Daca pacea este scopul nostru, nu poate exista viitor fara iertare.