Întrebări despre rolul și limitele recunoștinței au plutit în jurul relației SUA-Irak de la căderea lui Saddam Hussein. Cu Irakul acum eliberat de dictatură, dar învăluit în haos, oare poporul irakian simte mai multă recunoștință sau resentimente față de Statele Unite ale Americii.
Pot jongla cu ambele sentimente simultan
Acestea sunt întrebări cu care Rend al-Rahim Francke se confruntă de ani de zile. Fiind primul ambasador al Irakului post-Hussein în SUA, al-Rahim a trebuit să cultive legăturile complicate și delicate dintre cele două națiuni.
© AP Photo/Manuel Balce Ceneta
Timp de mai bine de un deceniu înainte de a-și asuma această funcție, ea a fost o susținătoare puternică și influentă a schimbării regimului – mai ales ca fondatoare și director executiv al Fundației nonprofit Irak, cu sediul la Washington, DC.
Publicitate
X
Dar în ciuda sprijinului ei de lungă durată pentru invazia Irakului, al-Rahim a criticat deschis planurile post-invazie ale administrației Bush. Una dintre cele mai proeminente manifestări de critică a ei a avut loc în urmă cu trei ani, în prima ei mărturie la Congres ca reprezentantă a Irakului în SUA.
Ea a început prin a-și exprima „recunoştinţa pentru conducerea Statelor Unite în eliberarea irakienilor de dictatura criminală a lui Saddam Hussein”. Cu toate acestea, ea a echilibrat curând această recunoștință cu obiecțiile față de felul în care fusese purtat războiul.
„Irakienii au dorit și au salutat SUA și Coaliția ca eliberatori și parteneri, nu ca ocupanți”, a spus ea. „Am vrut ca eliberarea să aibă o față irakiană și să o preluam. … Declararea unei ocupații a dat o lovitură demnității și mândriei naționale irakiene.”
După cum ilustrează aceste comentarii, al-Rahim a susținut o cale de mijloc slab populată între apărătorii și criticii războiului din Irak. Nuanțele poziției ei par în concordanță cu propriul ei trecut personal ca originară din Irak, care este cetățean american de 20 de ani, lucru neobișnuit pentru un ambasador străin.
Este posibil ca dorința ei de a lauda și de a critica SUA ar fi pus-o în necazuri. Când al-Rahim a demisionat din postul ei la câteva luni după mărturia ei, a fost pe fondul speculațiilor că criticile ei au scos-o din favoarea guvernelor american și irakian. (Acum este senior fellow la Institutul pentru Păci al Statelor Unite, o organizație finanțată de la nivel federal care promovează prevenirea și soluționarea conflictelor, și și-a reluat, de asemenea, rolul de director executiv al Fundației Irak.)
Dar perspectiva ei îl face pe al-Rahim în special calificat pentru a discuta despre tensiunea – psihologică cât și politică – care există în relația SUA-Irak. Ea a vorbit recent cu Greater Good despre rolul esențial al recunoștinței în această relație în ultimii patru ani și în anii următori.
Bunul Mare: În mărturia dumneavoastră din 2004 în fața Congresului, de ce ați simțit că este necesar să începeți prin a exprima recunoștința față de Statele Unite ale Americii
Rend al-Rahim: Am vrut absolut să clarific, chiar de la început, că poporul irakian este recunoscător că Statele Unite i-au ajutat scăpând de Saddam Hussein și de regimul său. Nu am vrut ca acest punct să rămână ambiguu sau în dubiu. Poporul irakien – vorbim aici despre 90 la sută din poporul irakien, un procent foarte, foarte mare – a fost absolut recunoscător.
GG: Trei ani înainte, când situația din Irak s-a deteriorat și criticile la adresa Statelor Unite în Irak și în întreaga lume s-au intensificat cu adevărat. Cum reconciliăm evenimentele actuale cu sentimentele de recunoștință pe care le-ați exprimat și reprezentat acum trei ani
Având în vedere situația actuală, cât de puternic sau de influent este sentimentul de recunoștință în amestecul tuturor emoțiilor pe care irakienii le au acum față de Statele Unite și guvernul său
RR: Faptul este că nimănui din univers nu-i place ocupația, iar în Orientul Mijlociu , este un subiect deosebit de sensibil pentru că Orientul Mijlociu a suferit atâta timp de pe urma ocupației și a mandatelor. Este o problemă foarte traumatizantă. Și se ajunge la complexitatea sentimentelor față de SUA
Dacă ne întoarcem, putem spune că există recunoștință pentru ceea ce au făcut SUA în martie și aprilie 2003. Dar pot exista nemulțumiri pentru lucrurile pe care SUA le-au făcut după aceea. Și vă pot da exemple: demiterea a mii de ofițeri ai armatei [irakiene] este o plângere și mulți oameni au această plângere. Tactica insensibilă pe care armata americană a folosit-o în operațiunile lor de căutare și confiscare este o plângere. Armata americană mi-a împușcat și mi-a ucis garda de corp, care la acea vreme era neînarmată. Am o plângere.
Deci există nemulțumiri. Dar privind înapoi, cred că oamenii spun că SUA a făcut un bine absolut pentru noi.
GG: Cum echilibrezi unele dintre aceste sentimente conflictuale – recunoștința și nemulțumirile
RR: Cu siguranță este conflictual din punct de vedere emoțional. Cred că, în general, orice relație trebuie lucrată. Iar părțile dintr-o relație trebuie să înțeleagă care sunt nevoile, temerile și sensibilitățile celuilalt – indiferent dacă aceasta este o relație părinte-progeni, sau orice relație în care apar emoții de recunoștință. Nu poți spune pur și simplu: „Ei bine, ei trebuie să fie recunoscători, iar eu nu trebuie să mai fac nimic.” Orice emoție de recunoștință trebuie să fie alimentată în continuare. Și cred că, cu siguranță, SUA nu au fost foarte sensibile la necesitatea de a continua să cultive acea relație într-un mod sănătos și pozitiv.
Vă voi da un exemplu personal în acest sens la o scară micro și un exemplu mai mare la scară macro. La o scară micro, când SUA mi-a împușcat garda de corp, nimeni din armata americană nu a făcut niciun efort să afle cine este această persoană. Când le-am spus cine este, ei nu s-au dus să-și ceară scuze familiei. Nu au trimis o scrisoare, nu au trimis bani, nu au modelat, sau format public contristie familiei si nici nu le-au dat vreun fel de despagubire. Cred că este extrem de insensibil.
La o scară mai publică, luați incidentul de la Abu Ghraib. A fost îngrozitor. Acum, se întâmplă aceste lucruri tot timpul
Da. Poliția irakiană face așa ceva și mai rău
Da. Dar asta nu scutește armata americană de abateri grave și de tipul de fapte greșite care ajunge la inima demnității și respectului de sine irakieni.
Mi se pare că la acea vreme, guvernul SUA – la nivelul Pentagonului, Departamentului de Stat și Casei Albe – ar fi trebuit să facă o justiție mult mai severă, o justiție mult mai rapidă și mult mai multă justiție publică într-un fel pentru irakienii să vadă dreptate făcută. Deci cred că există o mare neglijență. Nu este rău; este neglijență și insensibilitate.
Pe de altă parte, cred că și irakienii sunt deficienți în conștientizarea faptului că trebuie să lucreze ei înșiși la această relație. Ocup o poziție foarte ciudată pentru că sunt irakiano-american și aud că mulți irakieni nu le pasă suficient de moartea tinerilor soldați americani, care nu își exprimă suficientă simpatie. Și găsesc acest lucru foarte derutant și foarte neplăcut pentru că, la urma urmei, acestea sunt sacrificii pe care americanii le fac pentru Irak. Deci, cred că de ambele părți există un element de neglijență față de această relație.
Și nu cred că este posibil să păstrezi o relație sănătoasă decât dacă arăți că îți pasă de o persoană sau de un grup de oameni în mod continuu. Nu te poți hrăni pur și simplu dintr-un fond de recunoștință. Trebuie completat. Și, în mod similar, așa cum spun, în cazul irakienilor, ei trebuie să aibă mult mai multă simpatie și empatie pentru faptul că tinerii americani vin în această țară, suferă de căldură și privațiuni, mor și sunt mutilați.
GG: Deci, pentru a reface sentimentele de recunoștință și bunăvoință, unde pot merge Statele Unite și Irakul de aici
RR: Cred că cea mai bună cale de a merge mai departe este să afli ce au făcut SUA corect. Există atât de multe cărți despre ce a mers prost – și am depus mărturie și am scris despre asta. Dar cred că trebuie să se acorde mult mai multă atenție la ceea ce se întâmplă bine în acea relație.
Să vă dau un exemplu. Există literalmente mii de ONG-uri care lucrează în Irak – cred că sunt peste 4.000. Mulți dintre ei au fost instruiți și sunt ajutați de ONG-uri americane mai mari. Acestea variază de la grupuri de femei la grupuri pentru drepturile omului până la grupuri de advocacy de toate tipurile. La nivel umanitar, o mulțime de organizații americane au ieșit și ele acolo și au oferit ajutor și asistență. Cred că este important de subliniat.
Cred că acesta este un domeniu pe care ar trebui să ne uităm. Un alt domeniu este mai militar. Au existat multe comentarii că, în primii doi sau trei ani de la căderea regimului, armata americană s-a concentrat pe protecția forței, nu pe protecția cetățenilor. Percepția irakienilor este că armata SUA s-a concentrat pe propria protecție. Și aș fi de acord cu asta din propria mea experiență personală.
Recent, am văzut această schimbare: de la protecția forței, se pare că armata americană se uită acum la protecția cetățenilor. Și în acest proces, apropo, trupele americane se pun în pericol mult mai mare decât au făcut-o în ultimii patru ani. Cred că dacă există o percepție de către irakieni că accentul sa schimbat, că forțele americane se vor concentra acum pe protejarea și ajutorul irakienilor, atunci cred că asta va avea un impact.
Totul este o chestiune de a arăta că îți pasă de celălalt, că ești într-un parteneriat – nu o relație între ocupant și ocupat. Nu ești într-o relație în care este atotputernicul și neputinciosul.
GG: Privind înapoi în ultimii patru ani, cum ați descrie propriul dvs. amestec personal de emoții față de SUA și relația acesteia cu Irakul
RR: Ei bine, după cum am spus, sunt într-o poziție foarte ciudată pentru că sunt și american și irakian. Și într-un fel mă simt privilegiat să fiu în acea poziție pentru că
cred că este o relație foarte importantă. Mereu am crezut asta, chiar înainte de 2003. Dar este supărător că ar trebui să fie o relație schizofrenă sau, în cel mai bun caz, una frustrantă. Cred că ambele părți trebuie să lucreze la asta. Și cu siguranță simt, la un nivel foarte personal, că trebuie să rezolv asta în mine însumi. Nu trebuie să mă las purtat nici de furie, nici de recunoștința copleșitoare care mă orbește la greșeli de ambele părți.